Etanșeitatea la aer influențează direct performanța clădirii

Disconfort local provocat de infiltrațiile de aer, chiar într-un spațiu aparent bine realizat

Etanșeitatea la aer și controlul umidității în perete

În climatul din România, unde sezonul rece are o pondere importantă, controlul trecerii aerului și al vaporilor se face, de regulă, pe partea interioară a anvelopei termice. Motivul este simplu: iarna, aerul interior este mai cald și mai umed, iar dacă ajunge în zone reci din perete, poate produce condens. Din acest motiv, alcătuirea trebuie gândită astfel încât umiditatea să nu pătrundă în perete și, dacă ajunge totuși acolo, să poată ieși ușor spre exterior.

Un exemplu relevant este OSB-ul montat la exteriorul pereților pe structură de lemn. OSB-ul nu are doar rol de rigidizare. El opune și o rezistență importantă la trecerea vaporilor, ceea ce înseamnă că uscarea peretelui către exterior devine mai dificilă. În același timp, stratul interior de control al vaporilor nu este niciodată perfect continuu în toate zonele sensibile. La rosturi, suprapuneri, treceri de instalații și racorduri, o parte din umiditatea din interior poate pătrunde în structura peretelui exterior. Dacă această umiditate ajunge în perete, evacuarea ei spre exterior este încetinită de OSB. În anumite condiții, fenomenul poate duce la acumulări progresive de umiditate, cu risc de mucegai, umezire a termoizolației și degradare în timp a lemnului.

Ce pune aerul în mișcare

Circulația aerului prin anvelopa termică a unei clădiri nu apare întâmplător. Pentru ca infiltrațiile sau exfiltrațiile să apară, este nevoie de diferențe de presiune între interior și exterior. Cele mai importante surse ale acestor diferențe sunt vântul, efectul de tiraj și, în anumite situații, funcționarea sistemelor de ventilare.

Vântul nu acționează uniform asupra clădirii. Pe fațada expusă poate apărea suprapresiune, iar pe fațadele laterale sau opuse pot apărea zone de sucțiune. Astfel se creează diferențe de presiune la nivelul anvelopei. Dacă există neetanșeități, aerul poate pătrunde în clădire în zonele aflate sub presiune și poate ieși din clădire în zonele aflate sub sucțiune.

Efectul de tiraj apare din diferența de densitate dintre aerul cald și aerul rece. Aerul mai cald, având densitate mai mică, tinde să urce, iar aerul mai rece coboară. În acest fel apar diferențe de presiune pe înălțimea clădirii. Dacă anvelopa prezintă neetanșeități, în partea inferioară poate fi favorizată intrarea aerului, iar în partea superioară ieșirea lui. În aceste condiții, efectul de tiraj poate genera un flux necontrolat de aer prin anvelopă. Intensitatea fenomenului crește, în general, odată cu înălțimea clădirii și cu diferența de temperatură dintre interior și exterior.

Sistemele de ventilare și alte echipamente care influențează schimbul de aer în clădire funcționează corect doar dacă aerul circulă pe traseul prevăzut. Dacă anvelopa nu este etanșă, o parte din schimbul de aer are loc prin zone neetanșe, nu prin instalație.

Toate aceste fenomene solicită anvelopa în mod constant. Vântul și efectul de tiraj apar natural și nu pot fi eliminate. Poate fi controlat doar răspunsul clădirii la aceste solicitări. Când limita dintre interior și exterior este continuă și bine etanșată, efectul lor rămâne sub control. Când nu este, aerul găsește trasee prin rosturi, racorduri, treceri de instalații și alte discontinuități, iar performanța reală a clădirii începe să se îndepărteze de cea proiectată.

Vântul, efectul de tiraj și ventilarea pot amplifica circulația necontrolată a aerului dacă anvelopa nu este etanșă

De ce etanșeitatea la aer contează în exploatare

Infiltrațiile de aer produc pierderi suplimentare de căldură în sezonul rece și aport nedorit de căldură în sezonul cald. Instalațiile trebuie să compenseze aceste dezechilibre, ceea ce conduce la un consum energetic mai mare.

Problema nu se vede doar în facturi. Circulația necontrolată a aerului modifică local condițiile de transfer termic la interior, reduce temperatura percepută în zonele afectate și produce disconfort.

În același timp, aerul care circulă necontrolat poate transporta umiditate către zone reci ale anvelopei, unde poate apărea condens. Acest fenomen poate duce ulterior la degradarea finisajelor și, în anumite situații, la afectarea termoizolației sau a altor straturi sensibile ale anvelopei.

Unde apar cele mai multe probleme

Cele mai multe probleme apar în detalii: la racordul tâmplărie-perete, la îmbinările dintre pereți și planșee, în zona acoperișului, la accesurile către pod și la trecerile de instalații. În practică, problema nu este lipsa unui material, ci faptul că detaliile de îmbinare nu sunt gândite și executate corect.

Modul de asigurare a etanșeității diferă în funcție de alcătuirea fiecărui element de anvelopă. De exemplu, la pereții din zidărie, etanșeitatea se obține de regulă prin tencuiala continuă, corect executată.

Pentru sistemele structurale care includ lemn sau metal, continuitatea se realizează prin bariere de vapori, benzi și masticuri de etanșare, cu accent pe tratarea atentă a racordurilor, a suprapunerilor și a străpungerilor. Aici cerința este mai strictă, deoarece pătrunderea necontrolată a aerului umed poate afecta în timp termoizolația și elementele structurale de rezistență sensibile la umiditate.

De ce trebuie tratată din proiectare

Etanșeitatea trebuie prevăzută încă din proiectare, nu lăsată pentru șantier. Traseul stratului etanș trebuie gândit clar și continuu, în corelare cu structura, tâmplăria și trecerile de instalații.

Aici devine utilă regula creionului: dacă stratul de etanșare nu poate fi urmărit continuu pe desen, fără întreruperi, detaliul nu este rezolvat corect.

Regula creionului ajută la verificarea continuității stratului de etanșare încă din faza de proiectare

Rezultatul nu se presupune, se verifică

Etanșeitatea la aer nu poate fi confirmată prin simpla inspecție vizuală. Unele neetanșeități nu sunt evidente imediat după execuție, dar se manifestă ulterior în exploatare prin disconfort, consum mai mare și, uneori, prin condens și mucegai.

Nivelul de etanșeitate se verifică prin testul Blower Door, realizat conform SR EN ISO 9972. În timpul testului, într-o ușă exterioară se montează un ventilator care creează o diferență de presiune între interior și exterior, iar apoi se măsoară debitul de aer care trece prin neetanșeitățile anvelopei.

Momentul optim pentru testare este imediat după realizarea completă a stratului de etanșeitate, când acesta este încă vizibil și accesibil. De exemplu, la o casă cu pereți din zidărie, testarea se face de regulă după tencuirea pereților, după montarea ferestrelor și, dacă există mansardă, după montarea barierei de vapori.

Testarea arată nivelul real de etanșeitate și permite identificarea zonelor cu pierderi de aer. Cu cât problemele sunt descoperite mai târziu, cu atât corectarea lor devine mai dificilă, mai invazivă și mai costisitoare. Fără verificare, etanșeitatea rămâne doar presupusă.

Ce nivel de etanșeitate se urmărește și cum se verifică

Valoarea de referință este n50, adică numărul de schimburi de aer pe oră la 50 Pa. Cu cât această valoare este mai mică, cu atât anvelopa este mai etanșă. Un exemplu simplu: un n50 = 3 h⁻¹ înseamnă că, în condițiile de test, un volum de aer echivalent cu volumul interior al clădirii ar fi schimbat de trei ori într-o oră.

Pentru clădirile noi, reperul minim urmărit este cel impus de cerința nZEB, iar valoarea de referință este n50 < 1,0 h⁻¹ la 50 Pa, conform Mc 001/2022.

Dacă obiectivul proiectului este standardul de Casă Pasivă, cerința este mai severă: n50 ≤ 0,6 h⁻¹.

Întrebări frecvente despre etanșeitatea la aer